Am dat peste câteva citate săptămâna aceasta. Întâmplător. Pe unele le-am auzit, pe altele le-am citit. O să le las mai jos pe cele trei care au rezonat cel mai puternic cu mine zilele acestea.
Limba romana este o ființă dinamică. În plină transformare, vervă, fluctuație și inovație. Nu a dispărut catastrofal atunci când alte limbi s-au întrepătruns cu ea. Și nu va dispărea nici acum, în ciuda tonului și viziunii apocaliptice a unora mai (fals) nostalgici după puritate. Să avem mai multă încredere în limba și cultura noastră. Ele deși suferă transformări, sunt trainice și adânc înfipte în noi. Nu vor dispărea, dar vor prelua din efervescenta fiecărei generații constant.
Și tu, ca mine și mai toată România ai fost martor la întâmplările tragice recente. De la cazuri medicale eșuate și încărcate de o neglijență și nepăsare incredibile, la cazuri ale corupției de zi cu zi, și până la cazurile acelor indivizi preocupați doar de propriul sine și propriile plăceri în dauna (de multe ori fatală) a altora. Care-i faza? De ce suntem (și) așa, noi, românii?
Suntem tentați câteodată să aruncăm cu pietre în ceilalți. Ba chiar o facem cu entuziasm, chiar dacă niciunul dintre noi „nu-i lipsit de păcat”. Înclinăm să credem că sancțiunile aspre și pedepsele usturătoare sunt cele mai bune instrumente pentru corijarea celor ce se abat de la normele sociale. Ne grăbim să-i arătăm cu degetul pe ceilalți, să-i transformăm în țapi ispășitori pentru cele mai mari necazuri, sperând că astfel înfăptuim noi justiția.
Mă inspiră persoanele/personajele care aleg să fie pătrunși de forța creatoare care pentru mine este și sinonimul vieții. Este captivantă priveliștea unei persoane pătrunse de conflict, de contradicții, de suferință și extaz, de nevoie de a aduce la suprafață, cu orice preț, acel ceva unic, inimitabil pe care îl avem cu toții. La fel de mult mă inspiră și atitudinea demnă, încrezătoare în judecată celor din viitor și disponibilitatea nobilă de a îndura injustețea și prăbușirea nemeritată.
De ce unii dintre noi se auto-actualizează cu succes? De ce alții, cu circumstanțe de viață similare, rămân prinși în aceleași vechi tipare, cu aceleași replici, aceleași gânduri, aceleași concepții învechite? De ce unii se lasă prinși în închisoarea rigidității, iar alții valsează pe evenimentele mereu în schimbare?
Ne orientăm mereu după ceilalți. Și ei fac același lucru. Preluăm și oferim în egală măsură. În bine, dar și în rău. Din păcate, uneori creăm bule menite să crească și să tot crească până ce, în final, plesnesc. Alteori, temându-ne că riscăm să fim lăsați deoparte, alegem să mergem cu grupul. Uităm că avem o voce, o conștiință, și dreptul de a le menține vii.
Uneori, pentru a da o șansă adevărului e nevoie să dăm la o parte siguranța de sine. Siguranța că am pătruns în esența lucrurilor și că toate cele de sub stele sunt așa cum ni le imaginăm noi. Niciuna dintre ideile noastre mărețe nu este complet adevărată. Fiecare are cel puțin o exagerare sau o neclaritate. Așa stând lucrurile, dacă vrem să ne apropiem cât mai mult de adevăr trebuie să fim flexibili, mereu curioși, să ne ferim de pietrificare și de rigiditate.
Este un fapt că frontierele cunoașterii noastre au fost extinse datorită internetului. Putem comunica fără probleme cu oameni aflați la capătul opus al planetei. Accesăm informații la care cu greu am fi avut acces în alte perioade ale istoriei, iar asta într-un timp fulgerător. Putem trăi mii și mii de vieți, putem vedea și auzi o sumedenie de povești noi și diferite de fiecare dată, putem să ne mărim aria experiențelor legate de ce înseamnă să fi om ca niciodată în istoria noastră.
Uită-te în jur. Incompetenții au dat năvală în administrație, în guvern. Îi întâlnim pretutindeni. Au o mentalitate de clan. Își conservă privilegiile și le perpetuează. Nu e nimic nou aici, după cum situația aceasta nu e specifică doar României.
