Citește ultimele articole

Am dat peste câteva citate săptămâna aceasta. Întâmplător. Pe unele le-am auzit, pe altele le-am citit. O să le las mai jos pe cele trei care au rezonat cel mai puternic cu mine zilele acestea.
Limba romana este o ființă dinamică. În plină transformare, vervă, fluctuație și inovație. Nu a dispărut catastrofal atunci când alte limbi s-au întrepătruns cu ea. Și nu va dispărea nici acum, în ciuda tonului și viziunii apocaliptice a unora mai (fals) nostalgici după puritate. Să avem mai multă încredere în limba și cultura noastră. Ele deși suferă transformări, sunt trainice și adânc înfipte în noi. Nu vor dispărea, dar vor prelua din efervescenta fiecărei generații constant.
Și tu, ca mine și mai toată România ai fost martor la întâmplările tragice recente. De la cazuri medicale eșuate și încărcate de o neglijență și nepăsare incredibile, la cazuri ale corupției de zi cu zi, și până la cazurile acelor indivizi preocupați doar de propriul sine și propriile plăceri în dauna (de multe ori fatală) a altora. Care-i faza? De ce suntem (și) așa, noi, românii?
Suntem tentați câteodată să aruncăm cu pietre în ceilalți. Ba chiar o facem cu entuziasm, chiar dacă niciunul dintre noi „nu-i lipsit de păcat”. Înclinăm să credem că sancțiunile aspre și pedepsele usturătoare sunt cele mai bune instrumente pentru corijarea celor ce se abat de la normele sociale. Ne grăbim să-i arătăm cu degetul pe ceilalți, să-i transformăm în țapi ispășitori pentru cele mai mari necazuri, sperând că astfel înfăptuim noi justiția.