O altă îndeletnicire pe care o depistezi imediat la cei ce acuză știința, e tendința de a considera că, din moment ce nu e demonstrată 100%, teoria, oricare ar fi ea, scârțâie, nu e de încredere. Altfel spus, dacă între toți specialiștii ce tratează o anumită chestiune nu există un acord unanim, negaționiștii aleg să se orienteze către cei ce susțin contrariul. În alte situații, (3) aleg să fabrice chiar ei explicații alternative pentru situațiile de care le pasă. Țes ficțiuni și vând iluzii, pentru că propriile credințe îi împiedică să recunoască validitatea unei teorii.

Spre deosebire de marea masă a oamenilor veritabili de știință, ce sunt implicați în căutarea dificilă a adevărului și nu în negarea acestuia o dată descoperit, dacă nu se conformează dorințelor și fricilor ce îi macină, negaționiștii apelează în mod curent doar la ceea ce le confirmă punctele de plecare. Cu alte cuvinte, aleg un deznodământ și apoi fac un ghiveci cu dovezi discutabile și ipoteze controversate.

Cele mai multe dintre problemele și întâmplările de care avem parte au o doză enormă, imposibil de cuantificat, de neprevăzut, ceea ce le face extrem de greu de digerat de către fiecare dintre noi. Drept răsplată, intervenim și sintetizăm, sesizăm reguli și reducem la minimum hazardul din jurul nostru (cel puțin așa credem). Facem în mod automat tot acest proces pentru că, dacă n-am face-o, nu am putea să gestionăm problemele și provocările ce apar zi de zi.

Indignarea, ca și alte emoții neplăcute, este acolo pentru a genera mișcare. Acțiune. Este un imbold pentru a face ceva, pentru a tempera starea în care ne găsim. Dar, dacă urmărești puțin tendința multor români, indignarea rămâne doar o emoție. Doar o stare. Fără acțiunea care ar trebui să-i urmeze. Fără niciun îndemn. Rămâne ceva neînsuflețit și țeapăn.