Salutare,
Diana aici.
Violența este un subiect dificil și extrem de ambiguu.
Și nu știu cum, ajung să îl dezbat fix când sunt la bord câteva pahare (la mine sau la alții), iar de aici îți dai seama de potențialul intelectual mirobolant.
Dar, oricum, în orice context ar apărea asemenea discuții, nu pot să nu observ cât de fascinați suntem de capacitatea noastră de a fi violenți. Nu știm tot timpul de unde vine, cum ia naștere așa rapid sau dacă cauzele sunt mai degrabă biologice, ori create de context.
1. De fapt ne place violența mai mult decât vrem să recunoaștem
În spatele minții noastre se află tot timpul umbra gândului că ceilalți sunt o amenințare pentru noi. Că ne-ar putea răni, în diferite moduri. Dar perspectiva noastră asupra violenței este confuză totuși. Pentru că nu urâm de fapt violența.
Urâm și ne temem de varianta nasoală a violenței, de cea care apare într-un context nedorit.
În altele, ei bine, o aplaudăm.
Plătim bani buni să ne vedem echipele preferate de sport cum se bat. În conversații uzuale folosim termeni precum „luptă, atac, înfrângerea cuiva, a da la gioale (sper că nu sunt singura care folosește termeni așa țărănești) și tot așa. Adorăm jocurile în care putem ucide, ataca sau distruge fără nicio remușcare.
Nu urâm atât de mult violența. Doar pe cea care apare într-un mod nedorit, într-un context în care nu o putem controla. Și nu o urâm pentru că va fi tot timpul parte din experiența umană.
Una care este în mod profund greu de înțeles.
2. Ca și alte specii, but with a twist
Gândindu-mă la violență, aș zice că suntem ca mai toate speciile. Când ne este teamă, secretăm cam aceiași hormoni ca un pește care este hărțuit de unul mai mare. Când ne pregătim de un comportament violent, agresiv, semănăm cu suratele noastre, maimuțele. Băgăm la înaintare pumni, vreo bâtă/băț, ceva, pietre dacă avem la îndemână sau, poate, suntem capabili să omorâm cu mâinile goale.
Suntem parte din natură și avem în comun nesfârșite trăsături cu alte creaturi ale planetei. Câteodată, însă, provocarea este să vedem cum ne folosim de această biologie comună în moduri diferite, pe care alte specii nu au reușit s-o facă.
Noi, oamenii, reușim să ne activăm, fiziologic vorbind, vigilența atunci când ne uităm la un film. Tot fiziologic activăm răspunsul de stres atunci când ne gândim la un examen. Activăm hormoni legați de comuniune și grijă când ne gândim la un cățeluș.
Și asta se aplică și părții violente din noi. La fel cum un leu și-ar ataca un competitor sexual, și noi folosim aproape aceiași mușchi și aceleași răspunsuri biologice pentru a ataca pe cineva cu păreri diferite de ale noastre.
3. Cât ești context, cât ești biologie pură?
Deci suntem ca restul, doar că puțin mai cu moț. Și este interesantă această diferență care ne separă, într-o oarecare măsură, de restul animalelor. Prin această diferență am ajuns să ne ducem și mai departe decât în exemplele enumerate mai sus. Ne ducem, atât de des, în sadism, în violență nejustificată, în… orori.
Și dăm vina pe natura umană, pe biologia noastră, pe hormoni, pe mai știu eu ce idee care ne-ar putea absolvi de păcate, dar nu pe adevăratul vinovat: noi, sau mai exact – ceea ce noi creăm.
Pe contextele de viață pe care le creăm, pe societatea pe care am născut-o și la care contribuim activ moment de moment, pe ceea ce considerăm a fi comportament acceptabil – pentru un bărbat, spre exemplu, este mai social acceptabil să aibă o ieșire violentă; ba chiar se presupune că este o trăsătură inerent masculină din cauza testosteronului. Wrong!
S-a făcut și un test fain pentru a demonta mitul testosteronului și a biologiei în general.
În 1977 s-a studiat un grup de maimuțe talapoin. Le-au fost administrate doze de testosteron masculilor aflați la mijlocul ierarhiei grupului. Le-a crescut, evident, doza de agresivitate. Iar asta ar însemna, în percepția clasică, că acele maimuțe pline de testosteron au atacat masculii din vârful ierarhiei pentru a-și instaura dominația, nu?
Păi, nu.
Pur și simplu au devenit și mai nașpa cu maimuțele de sub ei. Se comportau și înainte rău cu cele aflate într-o ierarhie mai joasă, dar cu testosteronul la bord erau de două ori mai agresive.
Testosteronul, așadar, nu a creat noi tipare de agresiune. Nu a dat naștere la o violență nouă. Doar a exacerbat o violență deja existentă. Iar asta se aplică și altor specii din regnul animal. Inclusiv nouă, oamenilor.
Sigur, biologia are un rol clar în tiparele noastre de comportament. Dar nu ne conduce către comportamente exagerate. Și în mod clar, nu ne face big freakin’ assholes. Este alegerea noastră să fim așa, nu a hormonilor.
În concluzie, nu este nicio concluzie.
Violența ne lasă confuzi, violența ne place și nu ne place, violența este o alegere în cele mai multe cazuri, este existentă peste tot și-n toate timpurile. Violența ne fascinează ca mai toate lucrurile interzise și este capabilă să ne ofere un grad de acaparare cum alte experiențe trăite nu o fac.
Sunt curioasă, tu din ce unghi o vezi?
Creștem împreună,
Diana
