Salutare,
Diana aici.
Despre pisici… numai de bine. În România, cei mai mulți dintre cei ce îngrijesc un animăluț au pisici. Și eu am fost surprinsă să aflu că micuțele noastre feline i-au depășit pe căței. Dar nu despre clasamente vreau să-ți scriu. Nu-mi plac defel când vine vorba de animale.
Vreau să-ți las câteva idei legate de pisicile noastre. Ultimele studii realizate pun în lumină noi informații despre pisici. Deși sunt convinsă că o știi prea bine, subliniez și eu încă o dată: da, pisica ta ține mult la tine!
1. Ele chiar țin la noi
Da, chiar țin la noi. Mă refer la pisicile ce ne înfrumusețează viețile. Se atașează de noi și ne arată afecțiune, chiar dacă într-un mod sensibil diferit față de campionii gospodăriilor: câinii. Pisicile domestice nu sunt nici pe departe niște animăluțe solitare sau nepăsătoare cu privire la emoțiile și așteptările protectorilor umani.
Sunt mult mai inteligente decât suntem obișnuiți să credem. Sunt capabile să-și recunoască propriile nume, fețele, intențiile stăpânilor și mai ales vocea acestora. Sunt capabile să înțeleagă indicii, să facă conexiuni și să tragă concluzii pe baza informațiilor pe care le percep.
Și asta nu o spun doar eu, fericita îngrijitoare a unei pisicuțe adorabile, ci studiile științifice realizate în ultimii ani și publicate în reviste de specialitate. Pisicile noastre ne iubesc și o fac în mod durabil. Ceea ce le distinge de energicii căței este subtilitatea de care dau dovadă. A, și mai e ceva. Evoluția genetică de-a lungul timpului.
2. Evoluția pisicească
Trăim alături de pisici de cel puțin 12 mii de ani. După încălzirea globală de acum peste 10 mii de ani, oamenii au început să practice agricultura. Depozitându-și grânele cultivate și producând tot mai multe gunoaie, oamenii, adunați de acum în colectivități însemnate, au atras șoarecii. Iar șoarecii… au atras pisicile.
Încă din acele vremuri pisicile au fost vânători iscusiți, procurându-și mai mereu singure hrana de zi cu zi. Asta spre deosebire de câini, care obișnuiau să „cerșească” de la îngrijitorii lor. În timp, dependența alimentară a câinilor de oameni s-a tradus printr-o adaptare genetică. Mai apoi, oamenii i-au selectat pentru sarcini tot mai specifice, modificându-le și mai mult genele primare.
Nu același lucru s-a întâmplat cu pisicile. Ele s-au descurcat fără să interacționeze prea mult cu oamenii. Fiindcă erau mai degrabă solitare și mult mai mici ca talie decât câinii, pisicile au evoluat pentru a fi mai prudente, mai atente și mai curioase decât câinii. Timiditatea lor din prezent ar putea fi depășită printr-o reproducere selectivă, așa cum se procedează din cele mai vechi timpuri cu câinii. Dar nu s-a încercat așa ceva pe scară largă cu pisicile. Chiar și așa, asta nu le face antisociale sau inferioare cu ceva cățeilor.
3. Mereu acolo
Nu mi-au plăcut niciodată clasamentele rigide făcute între câini și pisici. Primii sunt mai loiali, mai dispuși să se arate afectuoși, mai jucăuși etc. Văzându-mi propria pisică și alte pisici în desfășurare simțeam cumva că ceva ne scapă din tabloul general. Că toate ierarhiile și teoriile de care auzeam erau oricum, dar nu drepte și în orice caz forțate.
Spre fericirea tuturor, studiile realizate în ultimii ani au dovedit că încă știm atât de puține lucruri despre pisici. Ele, felinele noastre, scapă de stres și de anxietate pur și simplu dacă îngrijitorul lor principal este alături de ele. Manifestă un atașament solid față de cei ce le îngrijesc, dar secretul este ca primele contacte cu oamenii să se petreacă în primele lor două luni de viață.
Deși uneori par doar apatice, anxioase sau de-a dreptul agresive când încercăm să ne jucăm cu ele, se pare că la „faima negativă” a pisicilor contribuie foarte mult imobilitatea propriilor fețișoare. Pisicile nu au mușchii faciali de care dispun câinii, figurile lor fiind mult mai puțin expresive. Spre exemplu, datorită reproducerilor și a selecției, câinii au de două-trei ori mai mulți mușchi faciali comparativ cu lupii. Comunică mai mult deci. Sunt mai mereu capabili să ne semnaleze diversele stări prin care trec.
Neavând toți acești mușchi, reacțiile pisicilor riscă să fie interpretate eronat. Nu fac fețe triste și nici nu-și coboară sprâncenele. Dar toate astea nu demonstrează că sunt mai puțin interesate de afecțiunea noastră, ci doar că, de-a lungul evoluției, nici experiențele curente și nici oamenii nu au determinat apariția unor asemenea caracteristici de semnalizare.
Spre deosebire de câini, pisicilor le place să rămână în control. Preferă să aleagă ele când vin și pleacă și sunt mai degrabă interesate de interacțiuni de o intensitate mai scăzută (mai puțin zgomotoase) cu oamenii, dar mai des decât o fac câinii.
Și totuși, pisicile noastre transmit o mulțime de semnale subtile. Când clipesc lent, când își freacă fruntea de brațul tău sau când, vorbindu-le, îți răspund pe limba lor, pisicile îți arată prietenie și dragoste.
Ceea ce e interesant la pisici e că, nefiind neapărat motivate de hrana obținută (recompensă), pisicile nu pot fi dresate la fel ca ceilalți patrupezi – cățeii. Dar asta nu înseamnă că, prin cunoaștere și încredere, pisicile nu pot fi antrenate să stea jos, să aducă o minge, să sară prin cercuri și alte giumbușlucuri de acest fel.
Pisicile noastre ne iubesc și au nevoie de noi. Studiile din viitor ne vor ajuta să dezlegăm și alte enigme ce țin de personalitatea lor. Ne vor ajuta să le înțelegem mai bine și să le îngrijim mai mult, că de iubit… nu încape vorba.
Creștem împreună,
Diana
