Salutare,
Sunt Alex.
În școlile de acum 1000 de ani metodele pe care le foloseau profesorii erau simple și intuitive. Citeau textele de studiu, făceau comentarii, iar mai apoi desprindeau și explicau sensul profund al pasajelor importante.
Elevilor nu le rămânea decât să înregistreze sau nu prezentările. Nivelul școlilor, al profesorilor și al elevilor era în general mediocru. Progresul era lent, iar salturile calitative așteptau vremuri mai bune.
Ce s-a întâmplat între timp?
1. Școlile
Grecii antici ne-au lăsat Academia, ca reper al învățământului „înalt”. De la ei moștenim și conceptele de școală și de educație formală. Romanii cuceritori le-au preluat și le-au dezvoltat. Evident, școala antichității nu însemna atât clădirea în sine, cât organizarea studiilor pe cicluri și etape specifice de învățare. Școala nu însemna nici gratuitatea învățământului și nici obligativitatea acestuia. Dar însemna mai puțin analfabetism și, în general, cetățeni mai buni.
O picătură de apă într-un ocean, e adevărat. Dar această picătură va face diferența în secolele următoare.
În secolul al XII-lea (începe în anul 1101), nu existau prea multe școli care să nu aparțină Bisericii. Cele câteva școli private din nordul Italiei, unde erau predate „artele liberale” sau elementele practice de drept, erau copleșite de școlile înființate pe lângă biserici, catedrale sau mănăstiri. Dacă e să fim sinceri până la capăt, nici aceste școli nu erau prea multe. Dar în orice caz erau mai răspândite, fiind amplasate în orașele cele mai importante din Occident.
Apropo de artele liberale de mai sus, ele reprezentau baza învățământului din acele timpuri și erau în număr de șapte: gramatica, dialectica, retorica, matematica, geometria, muzica și astronomia. În școlile bisericești, ai ghicit, se studia și teologia.
2. Drumul spre apariția primelor universități
Și totuși, în îndepărtatul secol al XII-lea a început o adevărată „revoluție școlară”.
Au fost descoperiți autorii greci antici și multe tratate arabe de matematică, astronomie sau medicină. Operele au fost traduse în limba latină. Volumul de texte disponibile a crescut, iar acest fapt a determinat o dezvoltare a „programelor” școlare și implicit a educației.
Orașele au beneficiat din plin de explozia demografică și s-au dezvoltat în această perioadă. Spre deosebire de sate, orașele însemnau mari aglomerări umane unde exista diviziunea muncii. Însemnau condiții economice, sociale și politice diferite de ceea ce însemna viața la țară. Mai însemnau și asocieri profesionale între oamenii care aveau aceeași meserie sau aceleași preocupări.
Profesorii și elevii s-au înmulțit. Primii au început să primească venituri regulate din partea Bisericii, iar ultimii au început să se bucure de gratuitatea învățământului. Numitorul comun era… Biserica.
Poate părea greu de crezut, dar profesorii și elevii erau considerați „fețe bisericești” – oameni ai Bisericii. Mai mult, aveau numeroase privilegii: nu erau nevoiți să facă stagiul militar, nu plăteau impozite și alte taxe și erau judecați de „tribunalele” bisericești, și nu de tribunalele și de judecătoriile statale. Rolul Bisericii nu se încheia aici. Pentru a ajunge la catedră, aveai nevoie de avizul Bisericii.
În aceste condiții aveau să apară universitățile medievale. Evoluțiile sociale și nevoile intelectuale care le-au dat naștere ajunseseră la maturitate.
Aaa… cine crezi că a înființat/validat primele universități?
Biserica.
3. Cronologia învățământului medical românesc
Primele universități europene au apărut la începutul anilor 1200. S-a întâmplat la Paris și la Bologna. Nu trebuie să îți imaginezi festivități de deschidere grandioase, tăieri de panglici sau băi de mulțime. Unde mai pui că, timp de cel puțin 200 de ani, universitățile nici măcar nu au dispus de un sediu propriu.
Universitățile europene au fost instituții create experimental sub presiunea unor necesități practice – nevoia de specialiști în Biserică și în birocrațiile europene.
Dar cum rămâne cu universitățile românești?
Aveau să apară mult mai târziu – în 1860 la Iași și în 1864 la București.
Dar învățământul medical românesc?
Istoria sa este relativ tânără. În comparație cu tradiția universitară medicală din vestul Europei, noi chiar avem o istorie tânără. Nu am împlinit încă două secole.
Gândește-te la următorul aspect. Cea mai veche Universitate de Medicină din Europa, cea de la Montpellier a depășit o bornă intimidantă: peste opt secole de la momentul înființării. Puțin peste 800 de ani au trecut și de la deschiderea Facultății de Medicină din Bologna (Italia). Nu vreau să insist în această direcție. Ideea e destul de clară. Învățământul universitar medical are rădăcinile adânc înfipte în istoria societăților vest-europene. La fel e și în cazul nostru, doar că noi avem o societate mult mai tânără.
Prima instituție modernă de medicină din România este Școala Națională de Medicină și Farmacie, înființată de Nicolae Kretzulescu și Carol Davila la București, în 1857. Abia în 1869 avea să fie înființată prima Facultate de Medicină – la București. Zece ani mai târziu medicina era înființată și la Iași.
Dacă te nemulțumește întârzierea noastră de câteva sute de ani față de Occident, poate că te consolează faptul că cele mai vechi facultăți de medicină din Serbia și din Bulgaria au fost fondate în 1920, respectiv în 1917.
Revenind la România, la Cluj-Napoca avea să apară o facultate românească de medicină abia în 1919. I-au urmat cele de la Târgu Mureș și Timișoara (1945). Craiova are cea de-a șasea cea mai veche facultate de medicină românească. A fost înființată în 1970.
În 1990 au mai apărut două – la Constanța și Sibiu. Iar în 1991 și 1992, alte două – la Oradea și Arad. Brașovul are medicină la nivel academic abia din 2002, la fel și Universitatea Titu Maiorescu din București. Galațiul închide cercul deschis în 1869. Facultatea de aici a fost înființată în 2004.
Omul sfințește locul. Dar uneori și locul obișnuiește să sfințească oamenii. Indiferent de centrul universitar, românii aleg medicina în număr mare.
Așa se face că, anual, 16-17 mii ocupă locuri pe băncile facultăților și universităților de medicină din România. Și tot anual aproximativ 12 mii susțin examenul de rezidențiat.
Creștem împreună,
Alex
