Salutare,
Sunt Alex.
Îți mai amintești de poveștile din copilărie pe care ți le spuneau bunicii despre vrăjitoarele, strigoii, îngerii sau demonii care nu încetau să se încrucișeze cu lumea noastră? Ba aduceau ploi și furtuni, ba soare, ne îmbolnăveau și pedepseau sau ne vindecau. Ni s-au spus multe asemenea povești.
Le ascultam cu încântare când eram mici, dar acum le privim cu un sentiment de bunăvoință, mai degrabă. Ni se par copilărești, ba chiar primitive pe alocuri. Poate că primitiv este un termen prea dur, dar l-am folosit dinadins.
De ce?
1. Vigilentul scapă turma
Cu toții (animalele și oamenii deopotrivă) avem în creier un dispozitiv hipersensitiv de detectare a agentului (orice ființă care poate întreprinde acțiuni fizice).
Spre exemplu, cu toții vedem fețe peste tot, în case, nori sau în mașini, dar nu și invers (nori în fețe). Dacă face o eroare, detectorul nostru de fețe o face într-o măsură covârșitoare fals pozitiv (vedem un chip acolo unde nu e), dar nu și fals negativ (nu vedem o față acolo unde ea chiar există). Evident, îi excludem pe acei prieteni mai „slabi de vedere” care trec pe lângă noi și nu ne salută. Ei sunt excepția care confirmă regula de mai sus.
Anyway, în mod similar, majoritatea animalelor se confruntă cu problema deosebirii unei acțiuni cauzate de un agent (alt animal) de un eveniment pricinuit de un vânt puternic sau de o cădere de copac, acțiuni care nu presupun existența unui agent.
Și la oameni, și la animale erorile apar în mod preponderent într-o singură direcție: fals pozitiv. Pe principiul better to be safe than sorry.
Pe scurt, avem obiceiul de a detecta agenți chiar și când nu există.
Poți testa acest lucru cu pisica ta: mișcă-ți piciorul sub pătură și o să fii mușcat de niște colți mici și drăguți. Par prostovane când nu își dau seama că este doar piciorul nostru, și se agită, dar aceste reacții ale lor sunt componente esențiale ale principiului care înlesnește supraviețuirea.
Acest detector nu este calibrat, din păcate, pentru precizie, ci strict pentru supraviețuire.
2. Cum au apărut primele povești?
Gândește-te la primii oameni. Am început recent să comunicăm, să cooperăm și să împărtășim lucruri – inclusiv povești.
Nefiind la un nivel prea ridicat, cunoștințele noastre erau strâns legate de percepții, de felul în care interpretam lumea. Inutil să-ți mai spus că multe dintre impresiile noastre erau eronate.
Am început să spunem că atunci când plouă, bubuie sau când fulgeră, cineva de sus este supărat pe noi. Cei mai mulți au început să creadă acest lucru, și – voila! – așa s-au născut zeii care controlează fenomenele meteorologice și tot așa au apărut puterile supranaturale.
De ce am făcut noi ca specie aceste asocieri?
Nimfele, zeii, zânele, demonii sunt progenituri imaginare ale unui obicei hiperactiv de a căuta un agent oricând eram speriați de ceva ce nu înțelegeam. Eram încă de pe atunci foarte bine echipați pentru supraviețuire.
Acest lucru înseamnă că atunci când creierul nostru nu înțelege ceva, nu stă prea mult pe gânduri să cuprindă tot ce este de înmagazinat într-un domeniu dat. Se orientează din scurt, ia câteva informații generale și esențiale și trage rapid o concluzie. Concluzia ajută creierul să meargă mai departe și să acționeze.
Acest mecanism poartă un nume: cognitive closure.
Avem o serie de module cognitive și de abilități. Ele au evoluat ca adaptări pentru a rezolva probleme. Să ne asigure siguranța sau să ne aline când suntem înspăimântați. Dar adesea, aceste module și adaptări au dat mici rateuri, arătându-și limitele și generând credințe precum cea în puterile supranaturale.
Astfel au apărut poveștile noastre și tot așa au apărut primele manifestări semi-religioase.
3. Este totuși chiar așa de rău?
Am folosit mai sus termenul de „rateuri”. Ei bine, este un cuvânt cam aspru. Într-adevăr, aceste predispoziții ale noastre, științific vorbind, nu au fundament în realitate. Reprezintă mai degrabă un set de inovații culturale care ne-au făcut un mare bine. Au făcut grupurile mai unite și mai cooperante. Au creat comunități morale, pentru că cele mai multe zeități condamnă comportamentele egoiste și instigatoare, promovând în schimb colaborarea și încrederea în interiorul grupului.
Iarăși, divinitățile înfuriate fac rușinea mult mai eficientă ca mijloc de control social. Apropo, omul este singura ființă care roșește (atunci când se rușinează).
Poate că în prezent ne gândim la aceste povești sau la diferitele seturi de credințe ca fiind halucinații sau chestiuni învechite, dar trebuie să avem în vedere următorul lucru: ceea ce a început ca un produs secundar, accidental, al dispozitivului nostru de detectare a agenților, a sfârșit prin a crea grupuri care s-au folosit de credința în puteri, grupuri care au format comunități morale, care au rezistat și au prosperat.
Și, pentru a păstra balanța, este bine să avem în vedere și acest aspect: coeziunea de grup, înlesnită de povești și credințe, implică un oarecare grad de orbire. Odată ce o persoană, o poveste, un principiu este declarat sacru, adoratorii nu-l mai pot pune la îndoială sau analiza cu luciditate.
E bine astfel să păstrăm în minte și începutul acestor povestiri. Data viitoare când ni se spune că ne „bate Dumnezeu” pentru că am spălat rufele într-o zi de sărbătoare legală este bine să ne amintim cum au început primele asocieri între întâmplări care au și cele care nu au agent.
Creștem împreună,
Alex
