Salutare,
Diana aici.
Este un fapt că frontierele cunoașterii noastre au fost extinse datorită internetului. Putem comunica fără probleme cu oameni aflați la capătul opus al planetei. Accesăm informații la care cu greu am fi avut acces în alte perioade ale istoriei, iar asta într-un timp fulgerător. Putem trăi mii și mii de vieți, putem vedea și auzi o sumedenie de povești noi și diferite de fiecare dată, putem să ne mărim aria experiențelor legate de ce înseamnă să fi om ca niciodată în istoria noastră.
Și toate astea din confortului casei.
Și toate astea doar cu o apăsare de deget.
Toate datorită internetului.
Să fie acestea câștiguri ale umanității? Sau pariuri pierzătoare? Ambele?
Nu vreau să fiu dramatică și moralizatoare, but hear me out.
1. Fun facts
Și vreau să îmi încep pledoaria cu câteva date.
Știi care e numărul total de utilizatori ai internetului? Peste 5,3 miliarde.
Alt fun fact: 70% din locuitorii planetei dețin un telefon mobil, iar 60% dintre ei sunt și activi pe rețele de socializare.
Un alt fact care nu mai e așa fun: toți oamenii de mai sus petrec online, în medie, 7 ore și 32 de minute pe zi. Cu o accesare a telefonului mobil la fiecare 4 minute.
Iar faimoasele jocuri video au un timp alocat, în medie, de 9 ore pe săptămână.
Asta înseamnă că până la finalul vieții, un om normal va fi petrecut aproximativ 34 de ani în fața ecranului – cam 60% din timpul său liber. Și gândește-te că cifrele sunt în creștere.
Este clar că tehnologia are un impact masiv asupra vieții noastre. Este evident pentru mai toți că ne folosim de această unealtă ușor compulsiv, ca niște dependenți.
We became addicted.
2. Adicție și alienare
Apropo, uite de unde vine termenul, ca să continui cu fun facts.
În latină, addictionem se referea la sclavi (care nu aveau nume de familie) și li se spunea după (ad-dicere) numele stăpânului. Mai târziu, a evoluat în addictus, adică datornicul care îi recunoștea creditorului dreptul de a-l lua în stăpânire până la stingerea datoriei. Mai apoi, termenul adicție, așa cum a evoluat în limba noastră, desemnează starea de dependență de o substanță nocivă.
Da, internetul nu este o substanță. Dar tot ne subjugă mintea și ne alterează comportamentul într-un stil similar cu un drog.
Și îți mai dau un fun fact ca să fiu sigură că ai motive clare să mă înjuri până la finalul mailului.
Alienare. Termenul nu se reduce doar la ideea de nebun. El mai desemnează și pierderea sinelui, în sensul de liber-arbitru, pierdere provocată fie de o dereglare mintală lăuntrică, fie de un mediu exterior care-l lipsește pe individ de autonomia sa, care impune reguli de urmat, care împinge la ascultare, fie ea și de bunăvoie. În sens larg, alienatul este cel care nu se mai stăpânește pe sine, indiferent de motive. Individul alienat este un individ dezbrăcat de adevărata-i natură, deposedat de ființa sa, devenit străin sieși.
Bun, de ce am ținut morțiș să te enervez cu atâtea facts nu foarte fun?
Poate pentru că și tu o simți la tine. Sau poate la prietenul tău care și când vorbește cu tine, are jumătate din atenție îndreptată în telefon. Sau poate o vezi în jurul tău când mergi pe stradă și un număr imens din oamenii din raza ta vizuală au ochii în telefon în timp ce fac altceva (spre exemplu traversează strada?). Vorbesc de alienare. De înstrăinare.
Ai simțit-o?
3. Alienarea adusă de algoritmi
Tehnologia a devenit un intermediar între noi și realitatea înconjurătoare, având tendința să nu o înțelegem pe deplin din cauza caracterului rece și non-uman al lumii digitale.
Iar realitatea își pierde din contur și riscăm alienarea nu doar din fun facts-urile spuse mai sus. Ci și din ceva mai specific: algoritmii.
Algoritmii sunt predictivi. Presupunând mereu că viitorul nostru e reproducerea trecutului nostru, ei ne limitează la o etică a efortului minim, circumscrisă unui teren cunoscut nouă.
Nu este absolut nimic drăcesc în algoritmi. Nu e o invenție malefică a unor semeni dornici de și mai mult control.
Algoritmii sunt doar un instrument prin care ajungem și mai adânciți în bula în care viețuim. Sunt instrumentele care ne hrănesc nevoia de reafirmare a propriilor credințe, ideologii, opinii și gânduri. Instrumentul care ne reafirmă sinele și ni-l întărește prin crearea iluziei că ceea ce credem este tot ceea ce este.
Pornește de la chestii mici, de genul: caut o veioză de dormitor, și apoi o bună perioadă primesc numai reclame cu veioze de dormitor (de parcă fac colecție). Și ajunge la zone de interes intelectual, unde ți se oferă informații personalizate și calibrate la căutările tale cele mai populare (exemplul Youtube îmi este cel mai la îndemână – aruncă o geană acolo ca să te convingi). Ajungem astfel să obținem o viziune fragmentată a unei realități extrem de complexe.
Și, parțial, așa ne alienăm. Așa ne înstrăinăm.
De alții, dar mai ales de noi.
Nu există creștere fără rupturi (gândește-te la mușchi). Iar algoritmii ne aduc în punctul în care cu greu ne mai rupem din bulă.
Prin ce am scris mai sus nu vreau totuși să încurajez picajul în capcana unei tehnofobii stupide. Tehnologia și internetul au ajutat la evoluția speciei noastre într-un mod incredibil. Sunt niște instrumente fenomenale. Când sunt folosite cum trebuie.
Ce țin morțiș să îmi amintesc frecvent (și altora) este că internetul nu oferă neapărat deschidere. Ba mai mult, are tendința să îngrădească prin algoritmii care pun la dispoziție informații și servicii pe măsura intereselor noastre.
Și devenim dublu alienați: unu – prin furtul de atenție de care povesteam mai sus; și doi – prin adâncirea în propria bulă.
Dacă vrei să afli mai multe, îți recomand cartea lui Thierry Wolton – Noile drumuri ale servituții noastre, din care am și împrumutat câteva pasaje mai sus.
Hai că am vorbit mult. Tu ce părere ai?
Creștem împreună,
Diana
