💪 Cum să gestionezi stresul înainte de Admitere | Descarcă ghidul

Recomandare de film

Salutare,

Diana aici.

Am văzut recent filmul „The Whale” și a intrat direct în topul lucrurilor care m-au influențat enorm. Nu știu dacă îți va plăcea la fel de mult și ție, nu știu ce stări îți va da acest film, dar știu sigur că nu te va lăsa indiferent(ă).

Așa că dă-i o șansă.

Nu îți voi povesti filmul, te las să îl descoperi. În schimb, las mai jos câteva idei cu care am rămas.


1. Ochii

Ți se întâmplă câteodată să fii surprins de privirea unor oameni? Să găsești perechi de ochi care promit multă adâncime și o groază de lumi interioare?

Și nu vorbesc despre nimic romantic aici. Vorbesc despre oameni despre care nu știi mai nimic, pe care poate îi vezi doar pe stradă, dar ai căror ochi transmit enorm. Și parcă întrezărești o conexiune îndepărtată cu ei.

Cred că cel mai mult m-a „izbit” la acest film privirea personajului. De foarte mult timp nu am mai văzut, în realitate sau în ficțiune, ochi atât de expresivi. Ochi atât de blânzi, de calzi, de chinuiți, de plini de cunoaștere și adâncime.

Ochi care au curajul vulnerabilității și care te poartă cu ei prin infernul unor trăiri atât de intime și atât de dificile.

Sunt recunoscătoare când reușesc să găsesc asta și în viața reală, nu doar în capodopere cinematografice. Dar m-am bucurat mult să urmăresc trăirile atât de diverse din acest film, prin prisma ochilor.


2. People are incapable of not caring

Din tot filmul, o frază mi s-a întipărit profund în minte: „people are incapable of not caring”.

Am avut dintotdeauna o viziune pozitivă asupra naturii umane. Din tot ce am putut urmări și înțelege până acum, oamenii au o predilecție naturală către iubire, către conexiune, către bunătate. În dauna lucrurilor opuse.

Dar, evident, toate acestea sunt predispoziții, nu predicții. Fără șlefuire, fără grijă, fără educarea acestor predispoziții, putem cădea în cele mai meschine comportamente și trăiri.

Bunătatea este tot un mușchi și ea – unul care trebuie antrenat.

Cu toate acestea, este ceva în noi, care pare să nu poată fi șters de sluțenia vieții, a altor oameni, a întâmplărilor, sau a altor urâțenii din noi. Și anume, capacitatea de a ne păsa.

Noi, oamenii, suntem incapabili de nepăsare.

Nu contează că cineva devine o creatură extrem de nocivă, de toxică, de periculoasă pentru cei din jur. Dacă urmărești atent, până și o astfel de persoană are o mică crăpătură în zidul acela hidos, pe unde intră lumina.

Și lumina apare poate când ridică un pui de pasăre care doar ce a căzut din cuib. Când strânge niște gunoaie de pe drumul pe unde trecea. Când a ajutat pe cineva care a căzut pe stradă să se ridice și să își strângă lucrurile împrăștiate. Într-un moment spontan, când poate nici nu se gândea prea bine la acțiunile sale.

Și chiar dacă ce este mai rău în noi iese după la suprafață, în acel moment a fost puțină lumină. În acel moment s-a raliat la această lege nescrisă: „people are incapable of not caring”.


3. Protecție

M-a răscolit puternic filmul. Din multe motive.

De departe, totuși, lucrul care m-a frământat cel mai mult este senzația de neputință pe care o am de fiecare dată când urmăresc trăiri atât de pure, de frumoase și de chinuitoare, și nu pot proteja.

Gândește-te la o scenă cu cineva apropiat ție, vulnerabil și deschis în fața ta, care ți se destăinuie și care vorbește despre o groază de trăiri, de emoții și de gânduri. Și sunt poate încărcate de suferință. Dar sunt pline de ceva luminos. Au un soi de puritate în ele. Poate pentru că ești martorul unei clipe de sinceritate extremă.

Momentele de deschidere sinceră și autentică au ceva sacru. Indiferent de subiectul și natura lor.

Și uitându-te la persoana aceea, parcă ai vrea să protejezi acel moment, acea puritate, până nu este totul înghițit iar de meschinăriile la care suntem atât de predispuși. Până nu intervine poate cinismul, închistarea între ziduri, până nu se acoperă totul de justificări, de scenarii fanteziste, de comportamente lipsite de sinceritate față de noi și față de alții.

Revenind la film, parcă totul a fost un întreg astfel de moment. Plin de sinceritate și vulnerabilitate. Pe care ai vrea să o protejezi și să o păstrezi.

Dar nu poți. Senzația cu care am rămas din film este aceeași pe care o am în viața reală.

Că nu poți proteja decât într-o măsură mică. Fiecare își trăiește infernul de unul singur. Poți sprijini, poți să te raliezi acelei legi că suntem incapabili de nepăsare, dar nu poți proteja complet și până la capăt.

Dacă ai văzut și tu “The Whale”, lasă-mi un mesaj și spune-mi cum ți s-a părut.


Creștem împreună,
Diana

Hei, merci că ai citit până aici! 🤗

↓ Te-ar putea interesa și următorul articol...