Salutare,
Diana aici.
În general, dacă ne gândim la răzbunare, ne gândim la ea ca la un act de reparație, ca la ceva aproape cavaleresc. Ne reparăm onoarea pătată sau eventual plătim cu aceeași monedă nedreptatea.
Astea sunt totuși cazuri ceva mai rare (mai puțin în Craiova, unde ne “răzbunăm cavalerește” cu săbiile).
Suntem totuși răzbunători mult mai des decât credem într-un alt fel. Și suntem așa aproape zilnic.
Cum?
1. Victimele noastre
Păi, evit întrebarea un moment.
Dacă ai mai lecturat prin zona de dezvoltare personală, psihologie, wellness și toate cele, probabil ai văzut că mare parte din focus e pe tine. Cum să faci în așa fel încât să fii cât mai bine.
Și îmi place asta. Pentru că cele mai multe lucruri pornesc din tine și se opresc tot la tine. Dar aș vrea să mai amintesc de o categorie importantă, pe lângă propria ta persoană.
De ei.
Cei de lângă tine, cei pe care-i iubești cel mai mult, dar și cei pe care îi rănești cel mai des. Cei aflați la o întindere de deget distanță.
Vorbesc despre ei pentru că de fiecare dată când uiți de tine, când devii prea dur, când începi să ceri prea mult de la tine și să rupi din tine, uneori chiar pentru ei, cei aflați la acel deget distanță, te răzbuni.
Și cu cât rupi mai mult, cu atât te răzbuni mai tare.
2. Cum apare meschinăria
Răzbunarea noastră nu e dramatică, nu face multă gălăgie, dar înveninează.
Și tu, ca și marea majoritate a speciei noastre, îți închini viața altora. Nu într-un fel care îți anulează sinele, ci într-unul care ți-l îmbogățește. Viețile noastre sunt limitate, dar, slavă cerului, viața o putem experimenta și prin ceilalți. Și pentru că ți-o închini lor, celor iubiți, de multe ori îți anulezi/ascunzi/rupi părți din tine pentru a le crea lor confort.
Doar că asta este o greșeală clasică din cărțile de psihologie. Tot ce încerci să anulezi nu are unde să se ducă și se întoarce. Găsește o nișă pe unde poate ieși, și își face apariția într-un mod complet nepotrivit. Răzbunător chiar.
Și atunci refulezi și te răzbuni pe cine ai la îndemână: pe tine și pe ei.
Ziceam că răzbunarea nu este neapărat dramatică și gălăgioasă, dar este în mod clar veninoasă. Dau primul exemplu care îmi vine în minte: cineva este într-o pasă proastă, nearanjat și nedichisit, și se simte ca verișorul de la țară venit în vizită la oraș (sunt sigură că rezonezi, ni s-a întâmplat tuturor) și primul impuls este să îl facă pe verișorul de la oraș să se simtă incomod în pielea lui de orășean, atrăgând atenția asupra a ceva ce îl face inconfortabil.
Am ales exemplul asta super random și meschin ca să exemplific în ce moduri puerile și stupide putem să ne răzbunăm pe cei din jur pentru orice lucru pe care nu îl facem cum trebuie pentru noi înșine.
3. Urmează-ți calea
Toți suntem pasibili de această meschină răzbunare. Unii o facem mai fin, iar alții extrem de înveninați.
Ne-am face un mare favor dacă ne-am ocupa mai serios de chemările noastre, fără a le privi ca pe un semn de egoism. Ba chiar le-am face un mare favor celor cărora le închinăm viața și celor cu care ne mai intersectăm ocazional.
Scopul meu astăzi nu este să fiu moralizatoare, deși tonul poate părea așa. Este o realitate cu care mă confrunt și eu și mai toți cei pe care îi cunosc.
Din rant-ul ăsta poți pleca totuși cu două chestii:
– fă-o pentru tine, pentru că o faci astfel și pentru ei – nu ești egoist;
– nu o lua personal – rareori este vorba despre tine.
Așa cum la tine cele mai multe dintre meschinării și răzbunări de zi cu zi au legătură cu starea ta internă (fie că o conștientizezi, fie că acționezi pe pilot automat), și la ei este aceeași situație.
Pentru fiecare moment în care ai fost întors pe dos de alții, amintește-ți că cel mai probabil erai o oglindă a stării lor și doar te-ai nimerit prin zonă.
Așadar, în final îți urez multă înțelepciune și blândețe cu tine.
Și cu ei în aceeași măsură. Jucăm în aceeași horă complicată și ciudată.
Creștem împreună,
Diana
