Salutare,
Diana aici.
Și eu, și colegii mei iubim poveștile.
S-a mai scris la #mailuldevineri despre povești și rolul lor în viața noastră. Și presimt că se va mai scrie, pentru că suntem mulți devoratori de povestioare aici.
Și sunt convinsă că și tu ești.
Știi că la #mailuldevineri este mai puțin despre medicină și mai mult despre viață.
Așa că hai să aruncăm o geană astăzi peste povestea oamenilor aflați la numai o întorsătură de colț.
1. Povara
Gândește-te la un oarecare David azi, un David pe care îl avem cei mai mulți dintre noi în viața noastră.
Un individ normal care nu epatează în mod negativ cu absolut nimic. Cu toate acestea, dacă ar fi să îi pui starea internă într-o imagine, David seamănă câteodată cu un cocoșat care își cară cu greu povara.
Poartă un soi de vinovăție pe umerii săi de când se știe, încât nici nu mai sesizează cocoașa. Rămâne în urmă doar o senzație pregnantă că ceva este în neregulă.
Nici relația cu partenera nu pare să ușureze cocoașa. Dimpotrivă, în cele mai multe cazuri, David pare că se cocoșează și mai mult când o are la braț, alături, pe partenera lui. Și pare să o aibă des.
S-a gândit și el că nu este prea normal ca ea să se sensibilizeze așa ușor de fiecare dată când el își petrece timpul cu alți oameni, fără ea. Sau atunci când se pierde în lumea lui și în preocupările lui, iar ea rămâne undeva mai la distanță.
David s-a gândit că așa sunt unele persoane. Doar mai dornice de atenție și cu o nevoie de afecțiune și reasigurare mai mare. Chiar dacă îl epuizează des nevoia partenerei, chiar dacă sentimentul de vinovăție devine și mai pregnant, chiar dacă ajunge să se simtă oarecum inadecvat, ca și cum veșnic ar da greș în relația cu celălalt, David crede că acestea sunt sentimente relativ normale pe care le trăiește orișicare dintre cei care mișună pe lângă el.
De ce ar crede că e normal să poarte o astfel de cocoașă zi de zi?
2. Se repetă istoria
Stând la o poveste cu David și aruncând o geană peste trecutul lui, poți afla că a crescut alături de un părinte care a avut mare nevoie de el. Nu cred că îți va spune direct asta, dar tu vei deduce singur din prezența atât de puternică și deasă a părintelui în poveștile lui.
Ar fi putut fi motive obiective, pentru acea nevoie mărită, sau ar fi putut fi vorba doar despre manipulare, sufocare și un sindrom al veșnicei victime pentru a inspira simpatie și pentru a se asigura că își are copilul tot timpul aproape.
Oricum, refuzul de a se conforma dorințelor părintelui rezulta tot timpul într-un profund sentiment de vinovăție. Iar acest sentiment, îndelung exploatat de către părinte, a ajuns o condiționare. O condiționare care îi va slăbi capacitatea de a acționa conform propriilor nevoi și dorințe în multe situații de viață similare cu cele ale copilăriei.
Când ești mic, nu îți poți vedea părinții prin lentila obiectivității. Nu îi poți vedea drept imaturi sau plini de defecte. Ar fi prea înspăimântător.
În copilărie este greu să identifici limitările afective ale părinților. Iar negarea adevărului, de multe ori până la vârstă adultă, face ca anumite tipare comportamentale, toxice de altfel, să nu fie recunoscute în prezent, în relațiile noastre cu alții.
Știi probabil că părțile mai primitive ale creierului nostru asociază siguranța cu situațiile familiare. Acesta este și motivul – alături de negarea limitărilor afective ale adulților care ne-au crescut și modelat – pentru care propagăm, mai departe, scenariile din copilărie.
3. Și personaj principal, și audiență în același timp
Cu toții funcționăm după povești/scenarii. Viața proprie ne-o percepem ca pe o poveste liniară.
Iar povestea ta se conturează nu doar când îți povestești trecutul cuiva, ci și atunci când îți vorbești singur și îți pui în cuvinte întâmplările de peste zi sau din trecut.
Le pui în cuvinte, le oferi structură. Le dai o structură, începi să îți formezi propria persoană. Doar așa devii sigur de identitatea ta. Ai o idee legată de cine ești, de unde vii, ce ai făcut și ce ai simțit.
Te simți mai uman, mai legat, mai adunat.
Chiar și când consideri că ești doar tu cu tine, în mintea ta, tot îi spui cuiva propria poveste. Mintea noastră este setată să gândească în tipare, scenarii și povești. Și apoi să le spună, să găsească o audiență în fața căreia să se verse.
Iar dacă audiența nu e acolo, ți-o spui ție. Personaj principal și public în același timp.
Și trebuie să ai grijă cum o spui. Motivul?
Poveștile le internalizăm și apoi riscăm să le trăim greșit.
Ca David, ca noi și ca mulți alții din jurul nostru. Important este să găsești curajul de a te rupe de poveștile care cântăresc cât o cocoașă pe umerii tăi.
Spune-mi, tu ce povești greșite ai înregistrat în copilărie și le-ai purtat mai apoi cu tine în viața adultă?
Cum le-ai conștientizat?
Creștem împreună,
Diana
