Salutare,
Diana aici.
Ne umple de bucurie sentimentul că ceilalți ne consideră demni de încredere. Ce alegem să facem? Îi lăsăm să ne cunoască la fel de bine? În amănunt? Suntem suficient de autentici și de naturali în a face asta? Ne temem? Sau riscăm să ne simțim rușinați, vinovați, umiliți sau stânjeniți?
Niciuna dintre cele de mai sus sau toate la un loc?
Iată ideile mele.
1. Câteva cuvinte despre vulnerabilitate
Ne place la nebunie când cineva ni se destăinuie și dezvăluie. Simțim un soi de onoare când se întâmplă. Și poate și recunoaștere că suntem considerați de încredere și serioși.
Însă ne temem să facem și noi la fel. Avem un nod în gât și cuvintele ies greu la suprafață. Sau invers. Ne facem vinovați de oversharing. Spunem prea mult și prea deodată și cuiva care nu și-a câștigat dreptul să asculte. Și nodul, și informațiile spuse fără vreun filtru sunt o capcană.
A rușinii de a fi văzut. A fricii de vulnerabilitate.
Vulnerabilitatea are la bază reciprocitate și implică, evident, încredere. Împărtășirea, în anumite limite, a celor mai intime părți ale noastre se face cu persoane ce pot suporta și înțelege greutatea cuvintelor rostite de noi.
Vulnerabilitatea nu înseamnă să împărtășești prea mult și să dezvălui orice, la întâmplare. Cineva recurge la un asemenea mod de comunicare din disperare, pentru că se simte rănit, respins, invalidat etc. sau pentru a atrage atenția celor din jur.
Genul de vulnerabilitate fără limite duce la înstrăinare, neîncredere sau detașare emoțională. Iar destăinuirea fără limite este o modalitate de protejare de adevărata vulnerabilitate. Ca o mască.
2. Fă un scop din autenticitate
Îți spuneam în mailul trecut despre autenticitate și despre oameni care caută alți oameni. Și o să îți las mai jos câteva motive pentru care căutarea autenticității și a naturaleței (în noi și în alții) ar trebui să fie un scop central pentru fiecare dintre noi.
Pe lângă aspecte precum naturalețea, asumarea și bucuria pe care o persoană autentică le aduce cu sine, în mod egal, vine la pachet cu niște lipsuri benefice.
Conflictul, cel mai fără rost, așa, este mai rar. Frustrările sunt în număr mai mic, iar răbufnirile sau refulările sunt cu atât mai rare. Când nu îmbuteliezi și frânezi reacțiile pe care viața ți le stârnește, nu riști să o faci mai târziu.
În plus, cu cât te simți mai racordat la tine însuți, cu atât ai reacții mai echilibrate. Autenticitatea vine la pachet cu cunoaștere de sine, acceptare de sine și iubire de sine. Asta face ca reacțiile, în general, să nu fie unele tumultuoase, prea agresive sau încărcate cu zbucium strâns pe o perioadă îndelungată.
Cunoașterea de sine pregătește terenul, pe termen lung, pentru reacții, raportări și interacționări de calitate. Cunoașterea de sine te ajută să nu cari cu tine bagaje emoționale nedorite care riscă să producă reacții exagerate și care, de cele mai multe ori, nu au legătură cu prezentul.
Acceptarea de sine aduce un soi de pace cu ea. Cu tine și cu lumea.
Iar iubirea de sine aduce alături și iubirea sinceră și autentică pentru cel de lângă.
3. Rușinea, vinovăția, umilința și stânjeneala
Pun pariu că deja te-ai gândit la o situație care implică una dintre trăirile de mai sus. Sunt atât de umane, de universale și de… enervante.
Sunt, de asemenea, niște termeni pe care îi cam încurcăm. Hai să vedem de ce e bine să nu o facem.
Este bine să avem proprietatea termenilor nu doar din teama că profesorul de română din capul nostru ne ceartă, ci pentru că dialogul nostru intern dictează felul în care trăim emoțiile.
Spre exemplu, hai să luăm diferența dintre rușine și vinovăție.
Sunt o persoană proastă = rușine.
Am făcut ceva prostesc = vinovăție.
Prima variantă este un drum cu capăt închis, pentru că nu vei face decât să internalizezi sentimente dăunătoare. Erodează încrederea că te poți schimba și că vei putea fi mai bun.
Vinovăția, în schimb, este un sentiment neplăcut, dar folositor. Vinovăția este la fel de intensă ca rușinea, dar te motivează să faci o schimbare în bine. Să îndrepți o greșeală.
Ne simțim vinovați când conștientizăm că am făcut ceva care nu este în acord cu valorile noastre. Iar data viitoare avem oportunitatea să facem o schimbare.
Umilința este iarăși o trăire pe care o confundăm cu rușinea. Și este ciudat că uneori credem că merităm să simțim rușine, dar nu umilință. Da, este un sentiment groaznic, dar spre deosebire de rușine care ne face să credem că este ceva în neregulă cu noi, umilința este folositoare pentru că te împinge să acționezi în așa fel încât să nu mai fi expus unor situații nedrepte. Pentru că atunci ia naștere. Când ești nedreptățit. Este deci o emoție extrem de neplăcută, cu rol protectiv însă.
Ultima emoție, stânjeneala, este cea mai frecvent întâlnită. Este mai trecătoare, iar uitându-te în spate, o poți privi cu simțul umorului. Specificul senzației de stânjeneală este că nu simțim că suntem singurii cărora li s-a întâmplat ceva de genul. Că nu este ceva ce ne definește identitatea. Pe când rușinea te izolează și îți creează sentimentul că ceva din tine este profund dereglat, stânjeneala te apropie de semenii tăi la fel de stângaci.
Creștem împreună,
Diana
