Salutare,
Sunt Alex.
Se pare că dincolo de perimetrul îngust al interesului personal nu există prea mult spațiu pentru compasiune și pentru înțelegerea celorlalți.
Vedem și auzim frecvent cazuri în care oamenii sunt „lupi” pentru ceilalți oameni.
Cruzimea, sadismul, răutatea gratuită și neîncrederea în ceilalți par să reprezinte norma. Ne place să credem că sunt trăsăturile și comportamentele care definesc cel mai fidel omul modern.
Dar oare chiar așa stau lucrurile?
Oare în fiecare dintre noi se ascunde un nazist?
1. Suntem cruzi și sadici de la natură?
E dificil să îmbrățișezi o perspectivă idilică despre umanitate. Să crezi că oamenii sunt proiectați să fie buni, amabili și receptivi la nevoile celorlalți. Nici nu-i de mirare că alegem să fim precauți și să ne cramponăm în special de trăsăturile negative ale oamenilor. Ni se pare că ne confruntăm cu ele în cea mai mare parte a timpului.
Cum putem să ne convingem că omul este în sine altruist, binevoitor și prietenos când istoria ultimelor decenii a fost martora unor acte de cruzime efectuate la scară universală? Hitler, Stalin, Mao Zedung și, mai aproape de noi, dictatorul cambodgian Pol Pot au redefinit conceptul de crimă în masă. Au comis masacre fără egal în istorie, exterminând zeci de milioane de oameni, doar pentru că cei sortiți „ștergerii de pe fața pământului” erau diferiți: rasial sau politic.
Evident, dictatorii de mai sus nu au acționat singuri. Poate că întruchipează răul absolut, dar masacrele pe care le-au coordonat nu s-au întâmplat de la sine și nici nu au apărut din neant. A existat un lanț de comandă. A existat complicitate. Și folosirea „bățului” nu explică în totalitate situațiile în care oamenii au simțit nevoia să dea frâu liber celor mai criminale instincte.
Milioane de oameni s-au încolonat și au acționat orbește în sensul îndeplinirii planurilor sângeroase ale liderilor politici. Uneori, și-au luat libertatea de a mai adăuga cruzimi și ticăloșii celor venite „de sus”.
2. Experimentul Stanford
În august 1971, unul dintre profesorii universității americane Standford, psihologul Philip Zimbardo, a pus în scenă unul dintre cele mai tulburătoare experimente din istorie.
18 studenți s-au înscris în mod voluntar în cadrul experimentului. Pe post de „cârlig”, psihologul l-a promis participanților 15$ pentru fi zi petrecută în cadrul cercetării. Au fost selectați 18 studenți – bărbați tineri, albi. În perioada următoare, 9 dintre ei au jucat rolul deținuților, în vreme ce ceilalți 9 au fost gardieni, în ceea ce a intrat în istorie cu denumirea de „Experimentul de la Închisoarea Stanford”.
Deținuții au fost cazați în grupuri de câte trei în încăperile închisorii experimentale. Au fost nevoiți să renunțe la hainele proprii, s-au ales cu lanțuri la glezne, o bonetă, dar și cu numere. Aveau să fie identificați doar cu ajutorul numerelor. Ceilalți, gardienii, au primit uniforme standard și ochelari de soare. Ei reprezentau autoritatea în închisoare.
Lucrurile au scăpat rapid de sub control, chiar din a doua zi a experimentului. Regimul impus participanților cu rol de „deținuți” de către voluntarii „gardieni” a fost unul draconic. Umilințele, maltratările și abuzurile s-au ținut lanț, aducându-i pe deținuți în pragul exasperării. Din cauza violențelor și a atmosferei tensionate, experimentul a fost oprit după doar șase zile.
Ceea ce fusese proiectat să măsoare reacțiile deținuților în mediul penitenciar, a scos la iveală un fenomen îngrijorător. Puși într-o situație neplăcută, tinerii sănătoși și inteligenți care jucaseră rolul gardienilor se transformaseră în monștri.
3. Realitatea din spatele cortinei
Ce ai crede dacă ți-aș spune că gardienii din experimentul nostru nu s-au transformat din proprie inițiativă în niște indivizi sadici, dornici să provoace suferință? Ce ai spune dacă ai afla că psihologul Philip Zimbardo a manipulat condițiile de desfășurare ale experimentului? Că rezultatele la care a ajuns sunt șubrede, dacă nu cumva chiar false?
Ei, ce spui? Pentru că exact asta voi descrie în continuare.
După experiment, Zimbardo a afirmat de fiecare dată că gardienii avuseseră libertate deplină pentru a formula reguli și pentru a le aplica. Însă lucrurile nu stau chiar așa. Ideea experimentului nici măcar nu i-a aparținut. Unul dintre studenții săi, un tânăr de 20 de ani care a participat la experiment, avusese ideea. Pe umerii săi a căzut sarcina de a elabora „prima schiță” a experimentului.
La regulile umilitoare pe care le redactase studentul s-au alăturat indicațiile psihologului american. Cu ajutorul setului de norme aspre, Zimbardo voia să le inducă deținuților sentimente de frustrare, neputință și să-i aducă în pragul colapsului psihic.
Cine poate spune că nu i-a ieșit?
Deținuții au fost speriați, s-au simțit umiliți și au fost supuși unui stres imens. Chiar și așa, nu toți gardienii s-au comportat precum niște monștri. Doar o treime dintre ei s-au transformat în zbiri față de colegii de experiment.
Ce s-ar fi întâmplat în lipsa presiunilor și a instrucțiunilor primite de gardieni de la Zimbardo? Nu putem ști cu adevărat.
Rezultatele experimentului de la Standford continuă și astăzi să fie luate de bune, deși cel puțin unii dintre participanți (gardienii) au fost presați să acționeze într-o anumită direcție. În mod evident, o asemenea atitudine neetică nu se mai poate numi experiment științific.
Ideea că oamenii devin monștri în anumite situații delicate nu se mai bucură de aceeași trecere. Probabil că unii pot deveni, scoțând la suprafață cele mai agresive instincte, însă majoritatea vor alege să acționeze cu empatie, înțelegere și toleranță.
O demonstrează cât se poate de echilibrat ultima carte a scriitorului olandez Rutger Bregman.
Îți dau întâlnire și vinerea viitoare.
Cum ți s-a părut acest subiect?
Creștem împreună,
Alex
Grile-Admitere.ro