Salutare,
Diana aici.
Cât timp ne mai rămâne pentru a fi buni cetățeni în goana noastră furibundă după atenție? Da, nu toți râvnim la atenție, dar cum îi putem ajuta pe cei care se lasă tot mai mulți copleșiți de ea?
E rău cu rău, dar e mai rău fără rău, zice o vorbă de duh (probabil românească). Cât e adevăr în această zicală și cât mit popular?
1. Adaptarea hedonică
Dacă hedonismul este în esență despre căutarea plăcerii cu orice preț, adaptarea hedonică ține de înclinația de care dăm uneori dovadă atunci când ne obișnuim prea mult cu binele.
Uneori cădem în capcana de a considera starea de confort (financiar, medical etc.) de care ne bucurăm drept punct de referință. Dacă o perioadă ne-am bucurat de un pat de dimensiuni generoase, orice altceva ni se va părea prea mic. Dacă mâncăm doar vită, orice altceva ni se va părea lipsit de gust. Dacă devine un obicei să spargem constant sume mari de bani, obiectivul economisirii din când în când ni se poate părea imposibil de atins, dacă nu chiar de-a dreptul plictisitor și fără rost.
Ne adaptăm constant la ceea ce considerăm a fi cea mai bună perioadă a vieții noastre și considerăm că orice experiență ce se află sub acest prag este intolerabilă. Amintirea vremurilor în care viața a fost mai grea se estompează în timp, iar cel mai bun nivel de trai este luat drept punct de referință.
În principiu, nu e nimic rău în asta. Însă după colț pândește un mare pericol. Există riscul foarte real de a crede că vremurile grele sunt groaznice, iar cele bune nu sunt niciodată suficient de bune.
2. Competiția pentru atenție și confirmare
Fără doar și poate, tehnologia ne ușurează viața. Salturile tehnologice ne îmbunătățesc nivelul de trai. Ne mai cresc și ceva – așteptările față de creșterea nelimitată a nivelului de trai. Suntem mai conectați ca oricând în trecut. Avem în propriile buzunare toate bibliotecile lumii și pare că totul este posibil în fața noastră. Fără excepție, toate acestea sunt lucruri bune. Dar nu la fel de bună este cel puțin una dintre consecințele iureșului tehnologic.
Trăim vremuri în care spectacolul tinde să se impună tot mai agresiv. Să înlocuiască valori importante și să năruie norme sociale și conexiuni umane. Ne afișăm gusturile și preferințele în orice moment, pe orice platformă. O facem din nevoia absolut umană de a primi atenție și confirmare din partea celorlalți. Cei care atrag atenția câștigă putere și influență, indiferent dacă e vorba despre influenceri, oameni politici sau mari companii. Suntem în mijlocul unei confruntări în care toți se luptă împotriva tuturor pentru o mică doză de atenție.
Iar asta nu poate decât să ne îngrijoreze. Competiția pentru atenție și validarea venită de la ceilalți este la fel de dură ca lupta pentru resurse. Adesea, se încheie cu un dezastru. Nimeni nu câștigă, însă toți își sporesc așteptările.
3. Răii cetățeni și spiritul civic
Când ne distanțăm de societate și ne neglijăm îndatoririle civice, suntem răi cetățeni. Când plecăm urechea doar la cei pe care îi agreăm și credem că, din capul locului, toți ceilalți greșesc, suntem răi cetățeni. Când învinovățim în permanență autoritățile pentru propriile probleme și nereușite, refuzând să ne întrebăm dacă nu cumva și noi avem o parte din vină, suntem răi cetățeni. Iar când facem doar ce e bine pentru noi, nu și pentru comunitate, nici măcar nu ne mai putem numi cetățeni. Suntem doar niște mercenari puși pe distrugere și jaf, nepăsători față de direcția în care mergem și felul în care vom reuși să o scoatem la capăt ca umanitate.
Multora dintre noi le vine ușor să se facă plăcuți și sociabili. Ne salutăm respectuos vecinii și din când în când ne prindem cu ei în mici small talk-uri inofensive. Însă a fi sociabil nu-i tot una cu a avea spirit civic. Când în discuție sunt aduse subiecte precum sistemul de educație, drepturile minorităților sau orice altă temă de actualitate, se prea poate să descoperim că nu prea reușim să ne înțelegem cu cei cu care până mai ieri eram plăcuți și sociabili.
Mai mult, când vine vorba de schimbare, de acțiune și de inițiativă, prăpastia care se cască între noi se mărește și mai mult. Sunt șanse mici să se diminueze pentru că ceea ce ne diferențiază sunt valorile ce ne ghidează.
Societatea în care trăim este mai mult decât suma blocurilor și a caselor ce o compun. E un organism viu în sine, unul față de care suntem chemați să arătăm grijă și implicare, altfel existând riscul descompunerii.
Am citit pe undeva că termenul actual de idiot provine de la un vechi cuvânt grecesc – idion. Pentru vechii greci, termenul făcea trimitere la lucrurile care-i aparțineau unui singur individ, privite ca opuse binelui celor mulți. Vechii idioți, ca să spun așa, erau răii cetățeni de astăzi, cei nedemni de acest nume și de spiritul civic ce li se cuvenea tuturor celor ce vedeau și dincolo de propriile interes. Poate mai ales dincolo de ele.
Creștem împreună,
Diana
