Salutare,
Diana aici.
Îți las mai jos trei idei care mi-au tot traversat creierul săptămâna asta.
Ți le împărtășesc în speranța că ți-l vor traversa și ție într-un mod folositor.
1. La nivelul ochilor
Cunoști senzația de a fi sub jugul venerației? Sau a surorii ei mai toxice, idolatrizarea? Fie că ești acaparat și mistificat de o persoană, fie că idolatrizezi părți din viață sau anumite experiențe, senzația este aceeași.
De distanță amestecată cu dor, dorință și fascinație.
Este o parte din experiența umană și fiecare dintre noi pică în astfel de adorații în diferite perioade ale vieții. Și deși inevitabilă, experiența poate fi temperată.
Cu cât devii mai puțin subjugat de propriile tale experiențe, de alți oameni, de realizări, carieră și de multe alte lucruri, paradoxal, cu atât mai mult devii implicat în ele. Și automat mai bun.
Brusc, toate lucrurile trecătoare pe care le venerezi, pe care le admiri fascinat și la care privești în sus, coboară la nivelul ochilor tăi.
Și reciproca poate fi valabilă. Toate lucrurile la care priveai de sus în jos, pot fi aduse la nivelul ochilor.
Lumea ta devine plată astfel, iar tu o privești drept în ochi.
Este ceea ce ne dorim cu toții, de altfel: să confruntăm viața, să privim întreaga lumea în ochi.
2. Onoarea pe care o merită
Cei mai mulți dintre noi suntem înnebuniți după călătorii. Adorăm să explorăm, să vizităm, să cunoaștem cât mai mult.
Din păcate, tot noi, cei mai mulți, nu o facem chiar cum ar trebui. Și nu dintr-un soi de superficialitate sau nepăsare, ci din cauze precum lipsa timpului, bugetul insuficient, sau multe altele.
Cum ar trebui să cunoaștem locurile pe care le vizităm?
Pe îndelete.
Adică, pentru a aprecia și cunoaște un loc, un om ar trebui să simtă că poate trăi acolo fără probleme. Să se lase pătruns și dominat de acel loc. Să se adapteze complet la colțul de lume în care se află. Atât de mult, încât să ajungă la o simbioză cu acel loc.
Numai și numai atunci locul devine acceptabil de părăsit. Este ca atunci când deschizi cartea să înveți pentru examen și o închizi definitiv doar când ai înțeles-o (într-un scenariu perfect, într-o lume perfectă – știu, și eu am fost studentă :D).
Așa și cu locurile prin care treci. Doar că această abordare va merge muuult mai ușor cu călătoria decât cu examenul. Lecții și lecții.
Acordă oricărui colț de lume prin care ajungi onoarea pe care o merită. Aprofundează-l, înțelege-l, lasă-l să te schimbe și nu îl vizita doar.
3. Acceptarea provocării
Dacă mi-ai mai citit din mailuri ai văzut că inevitabil aduc în discuții chestiuni precum ieșirea din zona de confort, nevoia de creștere sau deschiderea către experiențe.
Nu o fac în scop moralizator. Mai degrabă mă îmbărbătez pe mine însumi, și, în același timp sper să mai fac daune colaterale și să contagiez și alți oameni.
Și acum voiam să mai spun două vorbe tot despre ceva similar. Despre acceptarea provocării. Eu (și poate și tu câteodată) evit provocarea care mi-a fost lansată făcând prostia să cântăresc totul în termen de câștig/pierdere. Și, inevitabil, pierd din start cu o astfel de mentalitate. O știu, dar tot pic în această capcană.
Orice provocare care îți este aruncată în brațe este un kinder cu surprize. Surprize constând în părți necunoscute de-ale tale care atunci ies la suprafață, oameni noi întâlniți în cale, experiențe inedite sau abilități nou formate. Dacă și tu ai ceda gândului: dacă accept, câștig sau pierd, ratezi multe. Părți urâte sau frumoase, ale tale sunt și vei crește din ele.
Nu e vorba despre cine pierde și cine câștigă, ci despre acceptarea provocării.
Câștigi din momentul acceptării.
Creștem împreună,
Diana
