Salutare,
Diana aici.
Pentru că eu sunt o mare optimistă în ceea ce privește natura umană, vreau să îți povestesc în câteva mici rânduri despre un caz care a tins să arunce o umbră mult prea neagră și lipsită de speranță asupra comportamentului nostru.
O umbră greșit atribuită. Hai să vedem despre ce este vorba.
1. Kitty Genovese
Pe 13 martie 1964, puțin după ora 3 dimineața, Kitty Genovese era ucisă cu bestialitate în New York. Avea doar 28 de ani și toată viața în față. Deși este una dintre cele 636 de persoane ucise în acel an în New York, moartea ei a intrat în istorie. Nu atât din cauza atacatorului sau a crimei în sine, ci din cauza martorilor care au asistat pasiv la întregul eveniment.
Deși țipetele disperate ale acesteia din acea noapte de coșmar au trezit mai multe zeci de locatari ai cartierului Queens, nimeni nu a reacționat. Nimeni nu a intervenit. Nimeni nu a alertat poliția în timp util. După multe ezitări, unul dintre martori a trecut la acțiune. A apelat poliția. Era însă prea târziu. Ajunși la fața locului, oamenii legii nu au putut decât să constate decesul lui Kitty Genovese. Nu voiam să fiu implicat, a spus cel care apelase poliția, cumva pentru a-și motiva lentoarea cu care făcuse ceva.
De ce lucrurile au stat așa și nu altfel? De ce nu a reacționat nimeni în timp util?
2. Efectul spectatorului
Nu de puține ori, în diverse împrejurări, oamenii dau dovadă de apatie, indiferență și neimplicare. Nu vor să se implice sau pur și simplu susțin că nu au știut.
În multe situații de urgență oamenii aleg să fie pasivi. Nu din răutate sau din egoism, ci dintr-un motiv mult mai simplu, descris de psihologii Bibb Latane și John Darley.
Într-un experiment realizat la câțiva ani după moartea lui Kitty Genovese, aceștia au demonstrat că în pragul unui pericol extrem, atunci când știu sau cred că în apropiere se află și alte persoane, oamenii îngheață și aleg să nu acționeze. Fie pentru că se gândesc că responsabilitatea poate fi preluată de ceilalți, fie pentru că se tem să nu facă ceva greșit și să fie judecați de ceilalți sau că, din moment ce nimeni nu reacționează, înseamnă că urgența nu există.
Oamenii sunt astfel copleșiți de efectul spectatorului.
Adică suntem susceptibili la a asista pasiv la evenimentele grave în desfășurare, neștiind cum să procedăm.
3. Nu suntem singuri
Cum de am ajuns în fundătura aceasta? Ne paște o epidemie de indiferență? Orașele anonime în care trăim s-au transformat în jungla înfricoșătoare din trecutul nostru, de care n-am reușit să scăpăm? Suntem singuri în fața pericolului? În momentele critice?
Deși, după cele scrise mai sus, răspunsul pare să fie da, el este mai degrabă NU.
Când lucrurile sunt împinse la extrem, oamenii reacționează pozitiv. Se implică. Sunt solidari. Intervin! În cele mai mari aglomerări urbane, în agitația de la metrou, de pe stadion sau de la concertele la care participăm.
Hai să revenim la Kitty Genovesse și să vedem de ce răspunsul e mai degrabă NU.
Majoritatea celor peste 30 de martori ai uciderii lui Kitty Genovese nu au fost, ei bine, martori în adevăratul sens al cuvântului. Doar unii auziseră țipetele disperate ale tinerei ucise brutal și chiar și aceia nu sesizaseră urgența. Totul se întâmplase la o oră târzie, pe o stradă prost iluminată, iar puținii oameni fixați la fereastră nu puteau desluși prea bine ceea ce se întâmplă afară. Chiar și așa, poliția a fost alertată de mai multe ori cu privire la cele ce se petreceau pe stradă, însă a reacționat greu.
Un studiu recent demonstrează că, dacă este vorba despre o situație de viață și de moarte, oamenii reacționează în majoritatea covârșitoare a cazurilor. Dacă viața cuiva este pusă în pericol și martorii pot comunica între ei (nefiind izolați) probabilitatea ca aceștia să intervină crește semnificativ. De fapt, cu cât sunt mai mulți cei care asistă la un incident, cu atât sunt mai mari șansele ca aceștia să se implice, să ajute.
Când comunică, verbal, nonverbal sau paraverbal, oamenii aproape că nu pot să ignore urgența din fața lor. Îndrăznesc să intervină. O fac din umanitate, bunătate și generozitate pentru ceilalți.
Știu că noi românii avem un fler pentru fatalisme și judecăți de valoare dramatice, însă realitatea nu este atât de neagră. Nu ne aflăm și nu ne-am aflat niciodată în pragul unei epidemii de indiferență. Tot timpul se vor găsi oameni care fac lumină într-un beci al ignoranței și al neputinței.
Și tu ai fost de multe ori o astfel de persoană și poate nici nu ai realizat.
Nu suntem singuri! Și nici nu vom fi. Contez pe tine să ajuți la acest lucru.
Creștem împreună,
Diana
