Salutare,
Diana aici.
Mi se mai întâmplă ca prietenii să mă acuze de pesimism și de o gândire care tinde să se ducă către scenarii negative.
Evident că eu nu recunosc nimic.
1. E ca mersul pe sârmă
După cum spuneam, it’s not me boss. Mă identific, mai degrabă, ca fiind realistă și prevăzătoare… de obicei.
Echilibristica este grea. Să îți dai seama când riști să pici într-o extremă sau alta este dificil.
Mecanismul nostru de apărare, mai exact raționalizarea (nu, nu aia de ulei sau pâine – acesta a fost primul meu gând când am dat de acest termen), ne face să găsim explicații perfect plauzibile pentru o acțiune întreprinsă, gând sau sentiment avut. Asta înseamnă că acel lucru va părea că vine dintr-un raționament puternic pe când el apare mai degrabă din frici și din alte problemuțe ascunse, pe care nu le recunoaștem nici față de noi înșine.
În general, dacă tu, ca și mine și mulți alții, te regăsești în postura de a te auzi găsind explicații, în repetate rânduri, pentru ceva ce ai simțit sau gândit, e de rău.
Este un semnal de alarmă.
2. Nu te asculta doar pe tine, ascultă-i și pe alții
Dacă nu îți petreci un timp destul de mare din viață cerând feedback de la oamenii din viața ta, este imposibil să îți conturezi o imagine prea clară despre cine ești.
Mecanismul de apărare numit raționalizare va găsi tot timpul scuze și explicații pentru felul în care ești, în care acționezi și în care gândești. Este greu să te privești într-un mod obiectiv din cauza acestui mecanism.
Îți las mai jos și un exercițiu ajutător pentru a-ți da seama când ești sub influența lui sau nu.
Pune pe hârtie o explicație logică pentru comportamentul, gândirea sau emoția ta. Forțează-ți limitele și devino cel mai bun avocat al diavolului. Găsește cât mai multe justificări și explicații menite să te absolve de orice vină.
Apoi, pe o altă hârtie pune discursul avocatului bun, the good guy din filmele americane. Găsește argumentele contrare până când toate motivele din cealaltă foaie devin invalide.
Dacă te simți devenind defensiv, ai atins o coardă sensibilă.
Ești pe calea cea bună.
Următorul pas este să întrebi în stânga și în dreapta despre tine. Strânge cât mai multe percepții. Și eventual nu face ca mine, ascultă-ți prietenii.
3. Până jos în iad
De ce ai depune totuși efortul ăsta? De a ieși din propria minte?
O să-ți răspund prin citatul meu preferat de la C.G. Jung:
Niciun copac, se spune, nu poate să crească până în rai, dacă rădăcinile sale nu ajung până jos, în iad.
În mare, știu că pot părea cuvinte pompoase aruncate pe o pagină. Dar pentru mine au sens, mai ales că sunt o mare iubitoare de copaci. But anyway, starea aceea de fericire amestecată cu acceptare, cu sentimentul de siguranță, cu echilibru, cu forță nu va fi găsită printr-un optimism naiv. Prin ignorarea realităților urâte din noi și din afară.
Ci prin aducerea lor la lumină. Cunoașterea, experimentarea și mai apoi înfruntarea urâtului și a nămolului din capul nostru poate aduce o fericire și o pace durabilă, stabilă, capabilă de a înfrunta și furtuni din afara, nu doar din noi.
Pentru că vei avea rădăcinile adânc împământenite.
Îți scriam în mailul anterior despre reziliență. Ei bine, cu această aptitudine vei face tu traseul iad-rai al experiențelor umane.
Sper doar ca tu, spre deosebire de mine, să nu mergi cu CFR-ul nostru, ci eventual cu un Shinkansen de-al japonezilor, către fortificare și către rai.
Creștem împreună,
Diana
