Esențialul
Diana revine asupra rolurilor pe care le jucăm, de data aceasta dintr-un unghi lipsit de stigma prefăcătoriei, explicând de ce creierul nostru iubește atât de mult poveștile.
- Filmele, serialele, teatrul, cărțile și jocurile au în comun rolul: povestea unei ființe cu care empatizăm, ne identificăm și pe care proiectăm propriile atribute.
- Motivul central pentru care iubim poveștile este evoluția.
- Poveștile și rolurile ne-au ajutat să ne dezvoltăm empatia, iar un individ empatic se descurcă mai bine în comunitatea care ne-a asigurat supraviețuirea.
Salutare,
Sunt Diana.
Ți-am scris aici câte ceva despre rolurile pe care le jucăm. Nu am apucat să detaliez prea mult.
Însă astăzi vreau să o fac. Este un subiect care merită să fie lămurit, mai ales că are și o stigmă asociată. De multe ori când zicem că jucăm un rol, ne referim la prefăcătorie, minciună sau orice alt termen din zona asta.
Astăzi vreau să dezbatem rolul dintr-un alt unghi.
1. Creierul și povestea
Nu am cunoscut până acum persoane care să nu guste filmele, serialele sau măcar teatrul. Nu mai vorbesc despre jocuri video sau cărți (pentru cei mai nerds dintre noi). Cu toții avem o aplecare clară înspre unul dintre exemplele de mai sus. Atât de mulți, încât poveștile sunt realitatea noastră de zi cu zi pe care nu o punem sub semnul întrebării.
Ce au, totuși, în comun cele de mai sus?
Rolul.
În toate variantele menționate găsim povestea unei lumi în care trăiește o ființă. Ființă cu al cărei rol ajungem să empatizăm și apoi să ne identificăm. Ființă asupra căreia ajungem să proiectăm propriile noastre atribute. De ce suntem atât de ușor absorbiți în povești, roluri și fantezie?
Răspuns: evoluția.
Evoluția este motivul central pentru cele mai multe dintre preferințele noastre. Sunt mai multe motivele pentru care creierul nostru a evoluat să iubească atât de mult poveștile, însă principalul (și cel care îmi place cel mai mult) este acela că poveștile, eroii și rolurile care ne-au impresionat plăcut ne-au ajutat să ne dezvoltăm empatia.
Un individ empatic este un individ care poate, care se descurcă în comunitate. Iar comunitatea este cea care ne-a asigurat supraviețuirea de-a lungul veacurilor.
2. Roluri de identitate
Rolurile pe care le jucăm în viața de zi cu zi ne ajută. Ne ajută să devenim stâlpi ai comunității noastre, ne ajută să experimentăm viața din multiplele ei unghiuri: de copil, de părinte, de student, de îndrăgostit, de angajat, etc. Cu cât mai multe roluri asumate, cu atât mai diversă este experiența de viață.
Personalitatea noastră este produsul experiențelor noastre. Iar prin experiențe mă refer la o multitudine de lucruri: cărți citite, interacțiuni, întâmplări și evenimente, până la vise, peisaje marcante văzute o dată în viață și, mă refer, mai ales, la experiențele profund interne: acesta e rolului jucat în tragi-comedia de zi cu zi.
Oricât ți-ar povesti cineva cum este, până nu devii părinte tu însuți, nu vei cunoaște în profunzime bogăția rolului. Până nu vei lua rolul unui profesor tu însuți, nu vei știi ce presupune senzația aceea a dăruirii. Sau până nu devii un agricultor, nu vei experimenta conexiunea cu pământul muncit sau cu natura.
Asumarea completă și sănătoasă a rolului pe care îl ai în diferite momente ale vieții nu face decât să îți îmbogățească orizontul, indiferent daca este un rol pe care îl percepi drept pozitiv sau negativ. Important este să îți găsești curajul să îl duci până la capăt și să aprofundezi cunoașterea pe câte o aduce cu el.
3. Identificarea nesănătoasă
Rolurile pe care ni le asumăm sunt un soi de adaptare, un mod în care intrăm în relație cu lumea. Fiecare rol, prin profesia, vocația și caracteristicile sale ne învață să devenim oameni.
Și pentru că a fi om înseamnă să faci și lucrurile de-a-ndoaselea, se întâmplă des să transformam o experiență preponderent sănătoasă într-una… nesănătoasă. Ce a luat naștere dintr-un mecanism evolutiv de adaptare se poate transforma oricând în neadaptare.
Am folosit intenționat noțiunea de asumare de rol. Pentru că atunci când nu o facem sănătos, asumarea rolului se transformă în identificarea cu rolul. Așa întâlnim acei părinți care nu știu să fie decât părinți, acele vedete care se află în orice context sub lumina reflectoarelor, așa întâlnim acei profesori pedanți ce nu se mai dau jos de la catedră și așa întâlnim și artiști complet identificați cu talentul și cu arta lor.
Sunt persoanele care, scoase din contextul rolului, nu mai pot desfășura nicio activitate simplă în mod firesc. Cu puțină exagerare, s-ar putea spune că acea persoană este ceea ce el și ceilalți gândesc că ar trebui să fie.
Acesta nu este singurul motiv pentru care unii dintre noi rămânem fixați și rigizi într-un tipar de comportament. Cauzele pot fi mult mai diverse, însă nu neasumarea rolului, ci identificarea cu el este o piedică majoră.
Nu te feri de rolul pe care îl joci în acest moment al vieții.
Dar nici nu uita că este doar un rol!
Creștem împreună,
Diana
