Salutare,
Sunt Alex!
Trăim o perioadă ciudată. Suntem părtași la un eveniment istoric. Fiecare dintre noi are puterea să îl modeleze, grație tehnologiei și a Social Media.
Ne-am săturat până peste cap de această pandemie ce pare că nu se mai termină.
Dar ce ne facem când evenimentele evoluează într-o zonă periculoasă?
1. Ce se întâmplă, doctore?
Toți avem o voce. Cu toții avem opinii. Fiecare dintre noi poate să schimbe cursul pandemiei, prin împărtășirea de informații, păreri și de perspective.
Așa cum sugeram în e-mailul precedent, experții și autoritatea acestora trec printr-o criză majoră. Încrederea populației generale în experții diferitelor domenii a scăzut cumplit, mai ales în cei din universul medical. Asta înseamnă că avem o tendință tot mai mare să discredităm figurile cu autoritate și să le înlocuim cu… părerologi (pentru că sunt mult mai vocali și acaparează aproape sufocant spațiul public).
Citeam zilele trecute o descriere succintă a crizei din societatea zilelor noastre: Oamenii care citesc statusuri se ceartă cu oamenii care citesc cărți (mulțumesc, George Bonea, pentru descrețirea frunții).
Dar, ca să ajung la subiectul central, nu cred că această ceartă este soluția pentru ca lucrurile să intre pe un făgaș normal, rațional.
2. Pentru că REACTANȚĂ
Nu, nu reactanța circuitelor de curent alternativ, ci reactanța psihologică. Adică, rezistența față de încercările unui agent persuasiv de a impune subiectului o schimbare a opiniilor sau a preferințelor sale.
Mai simplu: rezistența pe care o manifestăm față de persoana sau persoanele care vor să ne influențeze/manipuleze.
Noi, oamenii, posedăm un sistem înnăscut de antipersuasiune. Avem un radar care începe să facă gălăgie atunci când simte că cineva încearcă să ne convingă de ceva.
Cu cât vei încerca mai mult să convingi, cu atât mai mult interlocutorul tău se va propti în călcâie și va opune rezistență.
Totuși, de unde atâta încăpățânare?
Se pare că oamenii caută ori evită anumite lucruri ca să își afirme libertatea amenințată. De aceea, clasicele mesaje de avertizare ale autorităților nu prea funcționează.
„Consumați mai puțin zahăr”, „beți minimum 2 litri de apă pe zi”, „practicați minimum 30 de minute de sport zilnic” sau deja clasicul „purtați masca”!
Le știi pe toate, da?
Din păcate, ca niște adolescenți rebeli ce suntem, alegem să nu prea ascultăm aceste îndemnuri, pentru că fie știm noi mai bine domn’le, fie simțim că ne este asuprită libertatea.
3. Jonglăm cu griul
De ce trebuie să fim atenți la acest fenomen?
Simplu. Pentru a-l înțelege!
Cheia spre înțelegere este o minte echilibrată, capabilă să jongleze nu doar binar (de la polul alb la polul negru), ci inclusiv prin nu foarte plăcuta zonă gri a diverselor fenomene.
Reactanța nu este un mare bau-bau. Ea are la bază nevoia de libertate și de autonomie. Oamenii trebuie să simtă că viețile și acțiunile lor sunt controlate de ei. Că în loc să se afle la mila hazardului sau supuși voinței și capriciilor celorlalți, pot să aleagă.
Orice fapt care restricționează omul produce reactanță. Este, în cele din urmă, un mecanism de apărare, menit să ne asigure bunăstarea psihică.
Ce este, totuși, de făcut când oamenii își dau cu stângul în dreptul din cauza reactanței?
Iată câteva sugestii:
- Permite autonomia: știu, e greu de făcut într-o pandemie. Oricum, pentru a reuși să schimbi o perspectivă toxică, poți înceta să convingi, și, în schimb, să îi lași pe oameni să se convingă singuri. De obicei suntem suficient de inteligenți să știm când cineva încearcă să ne convingă. Este mult mai eficace să ajuți pe cineva să ajungă singur la concluzia că acel lucru este toxic.
- Oferă un meniu de opțiuni: lasă-i pe ceilalți să aleagă cum vor ajunge acolo unde speri să se îndrepte. Este o metodă foarte des întâlnită la părinții abili: „Ce vrei să mănânci mai întâi, mazăre sau supă?” Dându-le copiilor opțiunea alegerii, îi facem să aibă senzația că ei decid. Dar, selectând opțiunile, părinții structurează decizia.
- Întrebări, nu afirmații: un alt mod prin care preîntâmpini reactanța este să pui întrebări în loc să faci afirmații. Dacă faci afirmații în fața cuiva ce are o părere net diferită de a ta, șansele sunt foarte mari ca interlocutorul tău să simtă că ai o atitudine moralizatoare și, astfel, să provoci reactanță. Mesajul tău își ratează ținta. Dă o șansă întrebărilor (de preferat cele țintite, pentru a reuși să conduci discuția în punctul dorit). Sunt bune pentru că partenerul de conversație în loc să contraargumenteze ori să gândească toate motivele pentru care nu este de acord cu tine, are altă sarcină: afirmarea propriilor sentimente și opinii.
De asemenea, întrebările sporesc șansele de implicare activă, prin identificarea cu propriul răspuns, lucru care împinge de cele mai multe ori la acțiune. Întrebările îi încurajează pe indivizi să își asume concluzia și să se comporte în acord cu răspunsul pe care l-au dat.
Provocarea este ca tu să conduci discuția și întrebările în direcția dorită!
Important!
Nu e nici sănătos și nici indicat să conduci discuția și întrebările de fiecare dată, ci doar în cazul reactanței. Nu vrem să-i dominăm pe ceilalți, să-i obosim sau să-i plictisim de moarte. Vrem să diminuăm reactanța, să-i ajutăm să se convingă singuri.
Gândește-te bine. Când ai dat greș ultima oară încercând să convingi pe cineva?
De acum, ai la dispoziție câteva tehnici și instrumente utile.
Creștem împreună,
Alex
