Educație

Suntem tentați câteodată să aruncăm cu pietre în ceilalți. Ba chiar o facem cu entuziasm, chiar dacă niciunul dintre noi „nu-i lipsit de păcat”. Înclinăm să credem că sancțiunile aspre și pedepsele usturătoare sunt cele mai bune instrumente pentru corijarea celor ce se abat de la normele sociale. Ne grăbim să-i arătăm cu degetul pe ceilalți, să-i transformăm în țapi ispășitori pentru cele mai mari necazuri, sperând că astfel înfăptuim noi justiția.

Mă inspiră persoanele/personajele care aleg să fie pătrunși de forța creatoare care pentru mine este și sinonimul vieții. Este captivantă priveliștea unei persoane pătrunse de conflict, de contradicții, de suferință și extaz, de nevoie de a aduce la suprafață, cu orice preț, acel ceva unic, inimitabil pe care îl avem cu toții. La fel de mult mă inspiră și atitudinea demnă, încrezătoare în judecată celor din viitor și disponibilitatea nobilă de a îndura injustețea și prăbușirea nemeritată.

De ce unii dintre noi se auto-actualizează cu succes? De ce alții, cu circumstanțe de viață similare, rămân prinși în aceleași vechi tipare, cu aceleași replici, aceleași gânduri, aceleași concepții învechite? De ce unii se lasă prinși în închisoarea rigidității, iar alții valsează pe evenimentele mereu în schimbare?

Ne orientăm mereu după ceilalți. Și ei fac același lucru. Preluăm și oferim în egală măsură. În bine, dar și în rău. Din păcate, uneori creăm bule menite să crească și să tot crească până ce, în final, plesnesc. Alteori, temându-ne că riscăm să fim lăsați deoparte, alegem să mergem cu grupul. Uităm că avem o voce, o conștiință, și dreptul de a le menține vii.

Uneori, pentru a da o șansă adevărului e nevoie să dăm la o parte siguranța de sine. Siguranța că am pătruns în esența lucrurilor și că toate cele de sub stele sunt așa cum ni le imaginăm noi. Niciuna dintre ideile noastre mărețe nu este complet adevărată. Fiecare are cel puțin o exagerare sau o neclaritate. Așa stând lucrurile, dacă vrem să ne apropiem cât mai mult de adevăr trebuie să fim flexibili, mereu curioși, să ne ferim de pietrificare și de rigiditate.

Este un fapt că frontierele cunoașterii noastre au fost extinse datorită internetului. Putem comunica fără probleme cu oameni aflați la capătul opus al planetei. Accesăm informații la care cu greu am fi avut acces în alte perioade ale istoriei, iar asta într-un timp fulgerător. Putem trăi mii și mii de vieți, putem vedea și auzi o sumedenie de povești noi și diferite de fiecare dată, putem să ne mărim aria experiențelor legate de ce înseamnă să fi om ca niciodată în istoria noastră.

Uită-te în jur. Incompetenții au dat năvală în administrație, în guvern. Îi întâlnim pretutindeni. Au o mentalitate de clan. Își conservă privilegiile și le perpetuează. Nu e nimic nou aici, după cum situația aceasta nu e specifică doar României.

Am citit undeva că „prețul libertății este vigilența perpetuă”. Mi se pare că ideea asta sintetizează nemaipomenit responsabilitatea ce-i revine fiecăruia dintre noi. Să fim mereu în priză, mereu conectați, gata de implicare și de acțiune pentru a ne păstra libertatea.

Din cazematele pe care le-am ridicat, aruncăm săgeți spre ceilalți. Lupta pe triburi e dusă din tranșee. Ceilalți greșesc, iar noi avem datoria să promovăm cauza cea bună. Ceilalți sunt răi de la cap la coadă, în vreme ce noi suntem de partea cea bună a istoriei. Noi suntem cavalerii cauzelor bune. Nu și ceilalți.

Ne naștem fără să știm cine suntem, fără să știm să gândim. Știm doar să simțim. Prin intermediul sentimentelor noastre, modul în care suntem crescuți creează traiectoria vieții noastre viitoare. Citatul, care îi aparține dr. Natasha Khazanov, îmi răspunde la frustrarea mea ceva mai veche de a nu putea apela tot timpul la rațiune. Oricât de logice ar fi gândurile mele, în multe, multe cazuri, prevalează sentimentele. Emoția.